O poveste de-o viaţă, în doar câteva fragmente...

Ing. Ovidiu Mustaţă la 80 de ani

Stimate domnule inginer Ovidiu Mustaţă, au trecut trei ani de când am împlinit 80 de ani. Acum v-a venit rândul să răspundeţi dvs. la întrebările mele, adică s-au inversat rolurile avute în splendidul dialog pe care l-am avut atunci…

Amândoi ne aflăm în „iarna vieţii”, chiar dacă nu ne vine să credem. Sunteţi într-o postură fericită, lăsaţi în urmă o moştenire impresionantă, în realizări, care vă situează printre oamenii aleşi ai generaţiei noastre şi ai întregii ţări. Faptele dvs. au stârnit multe momente de admiraţie şi de preţuire în rândurile celor care v-au cunoscut împlinirile, dar, probabil, şi unele invidii, care omeneşte sunt explicabile.

Mărturisesc că sunt onorat că aţi acceptat să stăm de vorbă în preajma unui moment important al vieţii dvs.

Dialogul nostru va fi, în mod fatal, unul incomplet. Activitatea unei vieţi atât de pline este greu de concentrat într-un interviu sau chiar într-o carte. În consecinţă, vă rog să aveţi amabilitatea de a răspunde întrebărilor, în mod firesc, aşa cum a fost viaţa şi activitatea dvs.

– Am aflat târziu că sunteţi basarabean. Vorbiţi-ne despre „obârşia” dumneavoastră, despre familia din care proveniţi: părinţi, fraţi, surori, dar şi despre calvarul refugiului în România.

– M-am născut în ziua de 20 aprilie 1937, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, în Basarabia. Bunicii paterni s-au născut şi au trăit toată viaţa în Mihăileni. Au fost oameni gospodari. Fiul lor cel mai mare a fost tatăl meu. A învăţat foarte bine la şcoală şi a ajuns funcţionar la primăria comunei.

Mama s-a născut în satul Ştirbăţ, comuna Udeşti, judeţul Suceava. A terminat cursurile şcolii de surori de ocrotire de la Iaşi şi a fost repartizată la dispensarul comunal din Mihăileni. S-au cunoscut şi s-au căsătorit în anul 1936. La începutul anului 1938 tata a fost numit primar al comunei. Viaţa în Mihăileni era frumoasă, toţi locuitorii erau români şi se înţelegeau bine.

A durat puţin perioada fericită a copilăriei mele. La 27 iunie 1940, după ultimatumul sovietic, Basarabia a fost ocupată de trupele ruseşti. Era foarte greu de suportat noua situaţie. În iunie 1941 trupele române aliate cu cele germane, au trecut Prutul şi până la sfârşitul lunii iulie, au eliberat Basarabia. Situaţia revenise la normal, dar era un normal nesigur. Războiul continua. Tata a fost încorporat în armata română. Toată această nouă perioadă s-a curmat în martie 1944, când ruşii au ajuns din nou la Nistru, iar armatele română şi cea germană se retrăgeau din calea lor. Părinţii mei au luat atunci hotărârea să ne refugiem în România.

Mama cu cei trei copii (în 1939 se născuse primul meu frate, iar în 1941 cel de-al doilea), s-au urcat în căruţă, peste cele câteva geamantane pregătite din timp. Bunicul ne-a învelit cu cergi şi cu paltoane, s-a urcat în faţă şi am pornit la drum. Rudele apropiate plângeau. Cu mâinile prinse de leucile din spate ale căruţei ţipau: Nu vă duceeeţi! Nu vă duceeeţi! Ne-am despărţit cu greu de cei rămaşi în sat. Plângeam şi noi. Pe drumul către Prut se adunaseră sute de căruţe. Se zvonise că nemţii vor arunca, podul de la Ştefăneşti, în aer. Se crease panică. Era mult glod pe drumul amestecat cu zăpada care se topea. Ţin minte cum strângeam la piept abecedarul. Urma ca în septembrie să merg la şcoală, în clasa I. Am trecut Prutul şi am continuat drumul către satul natal al mamei. Am mers toată noaptea. Dimineaţa am ajuns la bunica de la Ştirbăţ. (…) Doar o zi şi o noapte am rămas acolo. Ne-am dus apoi la Liteni, la gară, ne-am urcat în tren, după care a început calvarul mersului în vagoane de marfă împreună cu alţi refugiaţi. Am ajuns în sfârşit la Braşov. În gară era mare aglomeraţie. Unii cereau apă, alţii mâncare şi fiecare încerca să nu se piardă de ceilalţi din familie. Am ajuns, după mai multe opriri, în satul Heria din comuna Fărău. Am stat în gazdă la o familie de ardeleni foarte de treabă.

Se terminase primăvara şi vara. Fusese săvârşit actul de la 23 august 1944. Linia frontului s-a mişcat de câteva ori. Mai întâi au înaintat românii cu ruşii, apoi nemţii cu ungurii au reocupat satul. Oamenii erau derutaţi. Până la urmă românii şi ruşii au pus stăpânire pe sat.

La sfârşitul lunii august 1944, familia noastră, a plecat din nou la drum. Am ajuns în comuna Motoci, judeţul Dolj. Mama a primt post la dispensarul din comună. Aici am început clasa I. Aveam abecedarul de la Mihăileni la mine, dar a trebuit să rupem câteva foi din el. Urma să apară un alt abecedar. Am terminat clasa I şi, spre bucuria mamei, am luat premiul întâi.

În România se instalase la putere regimul comunist. Tata şi mama, au luat hotărârea să ne întoarcem iar la Ştirbăţ.

Toată vara, părinţii au încercat să-şi găsească câte un loc de muncă. Era foarte greu. Uneori tata zicea că ar fi mai bine să ne ducem înapoi în Basarabia. Mama nu vroia nici în ruptul capului. Vrei să ajungi în Siberia? îi spunea. A venit toamna, am început clasa a II-a primară la şcoala din Ştirbăţ. Abia în decembrie, şi-au găsit, părinţii mei, serviciu în comuna Mălini, judeţul Baia.

– Formarea unui om pentru viaţă se produce în familie şi, în special, în şcoală. Prezentaţi-ne treptele şcolare pe care le-aţi parcurs, cu nostalgiile, cu duioşiile fiecărei perioade, cu succesele şi cu eventualele neîmpliniri înregistrate.

– Începusem clasa a II-a la Ştirbăţ şi am continuat-o la Mălini. Acolo am făcut şcoala primară şi gimnaziul. Am avut învăţători şi profesori foarte buni. Nu-l pot uita pe profesorul Ioan Lazăr (mentorul meu din şcoală) cu care făceam limba română, nici pe profesoara Lazăr care preda istoria şi geografia. La fizică şi chimie, profesoara Bâclea, licenţiată la Iaşi, făcea ore de neuitat. Profesorul Lazăr i-a spus tatei înainte de examenul de admitere la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni: „Ovidiu îi va bate pe toţi cei din oraş, va intra primul pe listă”; şi aşa a fost.

La sfârşitul anului 1950, părinţii s-au mutat la Fălticeni şi, în toamnă, toţi trei fraţii eram elevi la şcolile din oraş. Eu, la liceu, ceilalţi doi la şcoala generală. Se schimbase denumirea liceului şi numărul anilor de studiu, după modelul sovietic.

Am terminat fiecare clasă cu premiul întâi, am absolvit liceul cu diploma de merit, care îmi permitea intrarea la orice facultate, fără examen de admitere. Mi-a rămas în minte cel mai cult dintre profesorii liceului, profesorul de franceză Aurel George Stino.

– Un accent important vă rugăm să puneţi pe ultima treaptă, aceea a Facultăţii de Electrotehnică, pe care am absolvit-o amândoi. Care dintre profesori v-au înrâurit cursul vieţii ?

I-am admirat pe profesorii Dumitru Mangeron şi Hugo Rosman. Mentor mi-a fost profesorul Vasile Petrescu. Măsurările electrice au constituit obiectul meu preferat. Când mi-am ales lucrarea „Aparat de măsurare a permeabilităţii magnetice”, înscrierea, împreună cu doi colegi, la cercurile ştiinţifice studenţeşti, am făcut-o la sugestia profesorului Vasile Petrescu. Mi-a spus: „Am încredere în dumneata”! Am câştigat, cu această lucrare, premiul întâi pe facultate, apoi premiul întâi pe Institut. Cea mai mare satisfacţie pe care am avut-o în perioada studenţiei a fost obţinerea locului întâi, la finala cercurilor ştiinţifice studenţeşti, faza pe ţară. Profesorul Petrescu era la Bucureşti, iar când în aula Universităţii din Bucureşti, s-a anunţat că Iaşul a luat locul întâi la profilul electrotehnic, avea lacrimi în ochi.

– Ultima reşedinţă a familiei din care proveniţi a fost la Fălticeni. Fălticenii, cu lumea lui, este oraşul din inima dumneavoastră, aveţi sentimente de veneraţie pentru Dimitrie Leonida, născut aici, un corifeu al energeticii româneşti, dar şi pentru alte personalităţi remarcabile ivite pe aceste meleaguri. Vorbiţi-ne despre cele mai dragi sufletului dumneavoastră.

– Fălticenii, oraşul în care am făcut liceul, în care am revenit după terminarea facultăţii, de unde provine şi soţia mea, fălticeneancă get-beget, a devenit oraşul adolescenţei şi al tinereţii noastre, a fraţilor Mustaţă. Casa în care am locuit împreună a devenit noua noastră casă părintească. Părinţii, care au tânjit toată viaţa după Basarabia, ne spuneau: copii, noi am pierdut tot, ne-a rămas acolo casa şi pământul, tot ceea ce am reuşit să adunăm cu gândul ca voi să aveţi ce vă trebuie. Aveţi o singură şansă în viaţă: să învăţaţi foarte bine în şcoală, să puteţi merge la facultate, să fiţi, apoi, cinstiţi şi muncitori. Va fi cea mai mare mulţumire a noastră.

În casă, pe un perete din camera mare, atârnau, la fiecare sfârşit de an şcolar, agăţate în cui, cele trei coroniţe pe care le primeam pentru premiul întâi, eu şi fraţii mei. Era răsplata noastră pentru sacrificiul pe care părinţii l-au făcut pentru noi. Multe personalităţi din lumea literară şi ştiinţifică, ale României, s-au născut ori au trăit în Fălticeni. Galeria Oamenilor de Seamă, înfiinţată în anul 1972, în casele familiei Lovinescu, cuprinde o mulţime de cărturari, inventatori, personalităţi, care fac cinste întregii ţări. În anul 2013, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Dimitrie Leonida, unul dintre pionierii energeticii româneşti. Am avut deosebita onoare de a-mi aduce contribuţia la amenajarea standului dedicat marelui înaintaş al tuturor inginerilor români. Personalităţile cele mai cunoscute din Galeria Oamenilor de Seamă aparţin literaturii şi artelor. S-au născut, au învăţat ori au trăit mulţi ani în Fălticeni: Ion Creangă, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş şi Ion Irimescu. Pe Nicolae Labiş am avut norocul să-l cunosc pe când eram amândoi copii. A locuit şi a făcut şcoala primară în satul Poiana Mărului, comuna Mălini. Am fost de câteva ori la dânsul acasă. Părinţii lui erau învăţători de excepţie. El a fost un adevărat copil minune. Avea în ochi licăriri de geniu.

– Aveţi o familie respectabilă. Am cunoscut-o pe doamna Eugenia Mustaţă, profesoară, soţia dumneavoastră, care v-a fost permanent alături, v-a dăruit doi feciori cu care vă puteţi mândri. Explicaţi-ne cum s-a înfiripat idila dintre dumneavoastră şi doamna, de a cărei bunătate, răbdare şi distincţie, precum şi de farmecul personal copleşitor, ne-am convins şi noi. Ce a însemnat doamna în viaţa şi activitatea dumneavoastră ?

– Am cunoscut-o în anul 1951. Eram elev la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. În zona în care locuiam exista un număr de colegi, cam de aceiaşi vârstă. Ne întâlneam mergând sau venind de la şcoală, fete şi băieţi. S-a format un grup în care am rămas vreo şapte băieţi şi o singură fată. Era actuala mea soţie, în aceeaşi clasă ca mine, dar la liceul de fete. Ştiam că învaţă foarte bine, că juca volei, că era extrem de energică, foarte talentată la cânt şi la dans. Era dirijoarea corului liceului, recita bine poezii. A devenit în scurt timp sufletul grupului nostru.

Iarna, pe uliţa Rădăşenilor, ne dădeam, tot grupul, cu bobul, cu Olguţa, aşa o strigam toţi, aşezată în faţă cu patinele în picioare. Aveam încredere în ea. Pusesem câteva plantoane pe traseu ca să nu lase pe nimeni să ne iasă în cale. Prindeam viteză cu bobul, făceam gălăgie, încât, toţi cei pe lângă care treceam îşi făceau cruce. Avea o energie inepuizabilă. Era singura fată care şi cu schiurile mergea la fel de bine ca şi cu patinele. Nu avea drept parteneri de întrecere decât băieţi. Pe deasupra era şi foarte frumoasă. O frumuseţe care venea din interior, din inimă, din sufletul ei pur.

Am terminat liceul în 1954. Majoritatea absolvenţilor de la liceele din Fălticeni au devenit studenţi la Iaşi. Ne întâlneam prin Iaşi chiar dacă eram la diverse facultăţi. Vorbeam, ne întorceam împreună în vacanţe, totul părea normal şi ne simţeam bine. Lipsea Olguţa! Ea a plecat la facultate la Bucureşti, acolo avea o soră a mamei sale, care i-a asigurat condiţii mai bune decât la orice cămin sau gazdă din Iaşi. Îmi era dor de ea. O căutam şi o întâlneam, doar în vacanţe, la Fălticeni. Într-un an, parcă în 1957, am avut ocazia să rămân câteva zile în Bucureşti, în perioada când aveau loc întrecerile pe ţară a cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Nu-i ştiam adresa, m-am dus la facultatea sa cu gândul s-o întâlnesc sau cel puţin să îi aflu de la secretariat adresa. Pe holul principal al facultăţii era panoul de onoare. N-am să uit ce bucurie am avut când am văzut fotografia ei alături de alţi colegi fruntaşi la învăţătură. Era aceeaşi Olguţa pe care o ştiam din liceu. Intrase la facultate tot cu diplomă de merit. I-am aflat adresa şi telefonul. Am vorbit cu ea, m-a invitat să-i cunosc familia mătuşii la care locuia.

A terminat facultatea în 1958. A fost repartizată, ca profesoară, într-un sat din comuna Preuteşti, de lângă Fălticeni. Întotdeauna povestea cât de bine i-a prins acel stagiu unde a cunoscut şi i-a înţeles pe oamenii de la ţară. În septembrie 1959, când şi eu am terminat facultatea, ne-am întâlnit la Fălticeni. În anii care trecuseră ne maturizaserăm. Aveam fiecare o profesie, deveniserăm independenţi. A fost atât de firească relaţia noastră, încât în ianuarie 1960 ne-am căsătorit.

Ca profesoară a fost excepţională. Avea talent pedagogic, cunoştinţe de psihologie şi chiar de sociologie. A fost foarte iubită de elevi atât pentru modul cum le preda lecţiile, cât şi pentru ţinuta sa, pentru comportarea cu elevii şi cu părinţii acestora, cu care reuşea să ţină legătura, pentru a-i înţelege mai bine şi a-i ajuta, în special, pe cei care aveau probleme materiale. Era solidară cu ei. Fusese crescută de bunica ei şi ştia ce înseamnă greutăţile. Avea un spirit organizatoric foarte dezvoltat. Cele mai multe tabere şi excursii pe care elevii liceelor din Suceava le-au făcut în ţară au avut-o ca responsabil de grup. De asemenea, cele mai multe excursii în ţările din jurul României, pe care cadrele didactice de la liceele din Suceava şi din judeţ, le-au făcut, au avut-o pe dânsa drept conducător de excursie.

Toţi cei care au cunoscut-o, au îndrăgit-o.

Ca mamă a fost exemplară. Ambii copii (Ştefan şi Paul) au moştenit multe din calităţile ei.

Pe mine m-a stimulat în activitatea profesională, m-a încurajat să lupt, să nu renunţ la luptă, cu convingerea că până la urmă voi ieşi învingător.

– Aţi parcurs un drum continuu ascendent în profesie. Care au fost principalele etape? Spuneţi-ne cum a fost acest drum? Din funcţia de director aţi propulsat IRE Suceava, dintr-o întreprindere nouă, cu volum relativ redus de instalaţii, în fruntea tuturor întreprinderilor similare, aţi devansat pe cele mai vechi întreprinderi de profil, unele cu o bogată tradiţie în domeniu. Şi nu oricum, ci în special în ceea ce priveşte modernizarea instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice.

– Am dorit, încă dinainte de repartiţia locurilor de muncă după absolvirea facultăţii, să ajung să lucrez la Fălticeni, unde trăiau părinţii şi erau încă elevi ceilalţi doi fraţi şi, în mod special, doream să lucrez la uzina electrică a oraşului. Singurul loc scos la repartiţie în Fălticeni a fost la Trustul Industrializării Lemnului (TIL).

La 1 august 1959 mi-am început activitatea la TIL, iar peste şapte luni am primit transferul la IGO Fălticeni.

Uzina electrică era principala unitate a acestei întreprinderi. Existau în uzină trei grupuri mari (pe atunci). Primul: un grup tip MAN de 1260 CP, al doilea SULZER de 1000 CP, iar al treilea KLOKNER de 1400 CP. Uzina asigura alimentarea cu energie electrică a unităţilor industriale din oraş, iar prin reţelele de distribuţie, a consumatorilor casnici din oraş. (…)

La 15 octombrie 1960 m-am transferat la nou înfiinţatul Sector Mixt Energetic Suceava (SME) care aparţinea de IRE Bacău. Depindeam, acum, de Ministerul Energiei Electrice. La 1 decembrie 1960 am fost numit şeful Centrului mixt energetic Fălticeni. (…)

La 1 ianuarie 1961 s-a înfiinţat Întreprinderea Regională de Electricitate (IRE) Suceava, iar SME Suceava a trecut în subordinea ei. (…) În primăvara anului 1961 au început lucrările la racordul de 110 kV din linia Bicaz-Suceava spre staţia de transformare Fălticeni. Am fost diriginte de şantier la această lucrare şi nu am avut bucurie mai mare decât atunci când s-a pus în funcţiune racordul şi staţia de 110/6 kV, în februarie 1962. Practic, mecanicilor din uzină nu le venea să creadă că este lumină în oraş, fără ca uzina electrică să funcţioneze! Când credeam că am scăpat de toate emoţiile am fost chemat la Suceava şi am fost numit dispecer pentru judeţul Botoşani în cadrul serviciului producţie. A fost prima mea promovare în funcţie. Am cunoscut la Botoşani cea mai bine pusă la punct uzină electrică.

 La data de 25 aprilie 1963, s-a înfiinţat Şantierul de construcţii-montaj (SCM) al IRE Suceava. Am fost primul angajat al şantierului. Electrificarea satelor constituia obiectivul principal al Şantierului nou înfiinţat. La 1 noiembrie 1966 am fost numit inginer şef adjunct cu problemele de investiţii ale întreprinderii. Aveam în subordine Atelierul de proiectare, Serviciul de investiţii, Serviciul de electrificări rurale şi Şantierul de construcţii-montaj.

La 1 iunie 1969 am fost numit director al IRE Suceava. Am început în forţă activitatea de director. Ritmul electrificării rurale a atins maximul. La sfârşitul anului 1970 s-a pus în funcţiune ultimul sat, declarat electrificabil, din judeţul Suceava (satul Pocoleni din comuna Rădăşeni). Printr-un efort extraordinar am reuşit să mobilizăm şantierul întreprinderii Electromontaj din Bacău atât de mult încât au terminat lucrările şi am reuşit la 29 decembrie 1970 să înregistrăm a doua mare victorie prin punerea în funcţiune a liniei de 110 kV Bicaz – Gura Barnarului. Prin închiderea buclei de 110 kV în staţia Barnar a crescut siguranţa în funcţionare a principalelor instalaţii din judeţ. Siguranţa era obiectivul nostru principal.

Al doilea obiectiv important era respectarea clauzelor din contractele de furnizare a energiei electrice încheiate între IRE Suceava ca furnizor şi consumatorii de energie, de la cei mai mari consumatori industriali până la consumatorii casnici.

Pentru al doilea obiectiv era nevoie de o dezvoltare intensivă a instalaţiilor. Trebuiau executate noi racoarde şi posturi de transformare care să permită ca, în condiţiile în care numărul de consumatori creştea, să menţinem tensiunea la capetele reţelelor de joasă tensiune în limitele prevăzute în standardele în vigoare. Volumul tuturor acestor lucrări impunea rezolvarea a două mari probleme care au constituit pentru mine prioritatea priorităţilor: > formarea unui atelier de proiectare foarte puternic care să ne asigure portofoliul necesar de documentaţii tehnice, pentru a utiliza fondurile de investiţii şi de reparaţii capitale, puse la dispoziţie de forul tutelar şi chiar pentru a putea solicita fonduri suplimentare; > creşterea cantitativă şi calitativă a şantierului propriu de construcţii-montaj cu care să putem realiza cât mai multe lucrări care rezultau a fi necesare în fiecare an.

Măsurile luate ne-au permis să abordăm subiectul modernizării instalaţiilor, dorinţa mea arzătoare de când mi-am început activitatea de inginer. Doream să fim prima întreprindere de profil din ţară în acest domeniu.

– V-aţi situat, permanent, pe poziţia celei mai primitoare gazde a manifestărilor tehnico-ştiinţifice din ţară: conferinţe, consfătuiri şi simpozioane, pe care le-aţi pregătit în detaliu, aşa cum n-am mai întâlnit la alte organizaţii similare.

– Da! Depuneam, toate compartimentele tehnice, un mare efort, deoarece aveam numai de câştigat.

Un rol deosebit, pe care l-am scos întotdeauna în evidenţă în faţa tuturor participanţilor, l-a avut comisia inginerilor şi tehnicienilor din întreprindere, condusă mulţi ani la rând de către inginerul Romulus Sfichi, căruia îi mulţumeam în plen pentru munca desfăşurată timp de cel puţin două-trei luni pentru pregătirea fiecărei sesiuni de comunicări (acesta lua legătura cu fiecare dintre cei care cereau să prezinte lucrări, afla titlul definitiv al lucrărilor, stabilea secţiunile în care se încadra fiecare lucrare în parte şi, după ce le discutam împreună, dădea la tipărit broşurile cu programul lucrărilor).

– Aţi dovedit o adevărată pasiune pentru reuniunile culturale: conferinţe, prezentarea de cărţi, recitaluri de poezie, întâlniri cu actori de primă mărime ai scenelor româneşti, într-o perioadă când se punea mai mult accent doar pe învăţământul politic.

– În ceea ce priveşte acţiunile cu caracter cultural, acestea au avut un rol foarte important şi, în plus, au stârnit interesul salariaţilor noştri pentru alte subiecte de discuţie. Nu am pierdut nicio ocazie, ca, atunci când la Suceava ajungeau oameni de litere, scriitori, academicieni, să-i invităm şi la noi în întreprindere, pentru o întâlnire cu salariaţii.

Cele mai solicitate erau întâlnirile cu istoricii de seamă. Generaţia noastră învăţase în licee istoria falsificată a României şi simţeam cu toţii nevoia cunoaşterii istoriei adevărate. De mare succes s-au bucurat întotdeauna la noi profesorii: Mihai Iacobescu de la Institutul de Învăţământ Superior Suceava; Alexandru Zub, director onorific al Institutului de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi; academicianul Dimitrie Vatamaniuc, care lucra la editarea de către Academia Română a operelor complete ale lui Mihai Eminescu şi care ne-a relatat multe din „secretele” pe care le descifrase, cercetând manuscrisele genialului poet. La noi a recitat pentru prima dată actorul Ion Caramitru „Doina” lui Eminescu.

Deosebit de interesantă a fost întâlnirea cu scriitorul Eugen Simion, ulterior preşedinte al Academiei Române, care ne-a vorbit despre cărţile pe care le-a scris.

Oamenii noştri aveau nevoie şi de relaxare. Deosebit de apreciate au fost întâlnirile cu actorii de la Teatrul Naţional din Bucureşti, dintre care îi amintim pe: Marin Moraru, Draga Olteanu-Matei, Mişu Fotino, Maria Ploaie.

Nicu Alifantis ne-a cântat cu chitara lui cea mai frumoasă muzică folk pe care am auzit-o vreodată. A încercat să-l egaleze Mihaela Popescu care era, într-un fel, copilul IRE Suceava. Mama ei a fost mulţi ani juristconsult al întreprinderii noastre.

– Toamna vieţii revine la a spune că la 20.04.2017 sunteţi mai bătrân decât aţi fost vreodată, totuşi, sunteţi mai tânăr decât veţi fi din această zi înainte. Bucuraţi-vă de ziua în care împliniţi 80 de ani! Este o vârstă la care nici nu îndrăzneam să visăm în tinereţe, dar nu scăpaţi din vedere sănătatea care este mai importantă decât orice altă avere. Cum simţiţi povara fizică a celor 80 de ani?

– Nu ştiu dacă mă credeţi, dar nu simt apăsarea anilor, pe care îi împlinesc astăzi. Am avut perioade în viaţă când mă simţeam mai bătrân decât acum. Pare un paradox ce vă spun, dar aşa simt eu. Ştiu doar atât, că trebuie să am mai multă grijă de sănătate.

– Ce lucruri n-aţi vrut să le faceţi, le-aţi făcut şi acum le regretaţi ?

– Nu am făcut niciodată lucruri pe care nu am vrut să le fac.

– Ce aţi făcut pentru satul dumneavoastră natal?

– Nu pot să accept niciodată vreo justificare pentru cei care uită de unde au plecat. În ciuda vitregiei timpurilor, am vizitat satul natal, pentru prima dată în anul 1965. Trecuseră 21 de ani de când plecasem în refugiu. Nu m-au recunoscut nici bunicii, nici celelalte rude din sat. A fost foarte emoţionant.

Din 1970, când au început lucrările de la hidrocentrala de la Stânca Costeşti pe Prut am mers de mai multe ori la Mihăileni, cu ajutorul bunului meu coleg şi prieten, inginerul Vasile Bologa, care a fost mulţi ani la rând director al întreprinderii de transport al energiei electrice din zona de nord a Republicii Moldova. Avea sediul la Bălţi. Mă ducea şi mă aducea de la Mihăileni până la graniţă şi m-a ajutat să le duc multe daruri, să construiesc o fântână la sora tatălui meu acasă şi altele.

L-am însoţit pe tatăl meu de mai multe ori la Mihăileni. Ultima dată am fost cu el acolo împreună cu soţia mea, în anul 1996. A fot ultima lui vizită în satul natal. În 1998 a decedat. Era foarte mişcat când intra în sediul primăriei.

În anul 1993, împreună cu fiul meu Paul, am dus la Mihăileni 2000 volume de cărţi de literatură, scrise în limba română, pentru biblioteca şcolii. Pe toate cărţile era aplicată ştampila „Donaţia Dumitru Mustaţă şi fiii”. În 1995 le-am donat manuale şcolare.

În anul 2004 consiliul comunal m-a ales cetăţean de onoare al localităţii. Am promis atunci că voi premia în fiecare an, pe cel mai bun absolvent al liceului din satul meu natal care poartă numele marelui romanist Eugen Coşeriu. M-am ţinut de cuvânt.

În anul 2015, la iniţiativa primarului, s-a construit la Mihăileni un centru pentru oamenii vârstnici căruia i-au dat numele tatălui meu. Am contribuit financiar, cu ajutorul fiului meu Ştefan, la dotarea cu toate cele necesare a acestui centru. Mulţi din vârstnicii care acolo iau masa sau se bucură de asistenţă medicală şi psihologică, trebuiau să-mi fie colegi de şcoală.

 Ing. GH. ŞCHIOPU

 Notă: Fragmente dintr-un amplu interviu, intitulat „Domnul inginer Ovidiu Mustaţă la 80 de ani” (în total, 29 de întrebări, cu detaliate răspunsuri), realizat de ing. Gh. Şchiopu din Bacău şi pregătit pentru Buletinul SETIS (Societatea Absolvenţilor Facultăţii de Electrotehnică de Universitatea Politehnică Iaşi), în al cărui număr, tipărit până la sfârşitul lunii aprilie, va apărea integral.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: