Buchiseli. Pornind de la un mesaj

 În varianta tradiţională a scrisorii, un mesaj a venit recent pe adresa rubricii din partea unui vechi cititor şi colaborator al ziarului, dl Kolea Kureliuk din Măriţei (Dărmăneşti). Dincolo de cuvintele de încurajare, pentru care-i mulţumim, avem motive să-i fim recunoscători şi pentru „nedumeririle” pe care le mărturiseşte şi pe care le-am interpretat ca sugestii pentru eventuale abordări în spaţiul Buchiselilor.

„Istorici, persoane cu pregătire, jurnalişti îi tot dau cu ucrainieni, în loc de ucraineni, precum şi cu variantele ucrainience, în loc de ucrainence etc. Ca să nu mai vorbesc că majoritatea pronunţă incorect Ucraina, punând accentul pe primul a, şi nu pe i.” – se arată intrigat şi nemulţumit dl Kureliuk.

În legătură cu prima parte a „nedumeririi”, ne putem pronunţa ferm, dându-i dreptate, pentru că toate dicţionarele (inclusiv DOOM) şi îndreptarele au intrări, în exclusivitate, pentru forma ucrainean, în acelaşi mod urmând să se comporte şi celelalte cuvinte din familia etnonimului. Sufixul –ean este cel adecvat pentru a deriva (existând şi excepţii) numele popoarelor ori locuitorilor de la cele terminate în –a ale unor ţări sau provincii (Moldova – moldovean, Venezuela – venezuelean, Bucovina – bucovinean), -ian fiind preferat, de multe ori (existând şi alte sufixe), în cazul celor terminate în –ia (Algeria – algerian, Australia – australian, Belgia – belgian, Siria – sirian etc.). E drept „procedura” aceasta nu se aplică mecanic (vezi canadian, care, probabil, urmează modelul francez), chiar dacă –ean pare mai productiv, de vreme ce avem basarabean, oltean, muntean, explicabile istoric sau prin formarea de la Olt, respectiv, munte, nu de la Oltenia, Muntenia. Până la urmă, hotărâtoare este opţiunea, pe temeiuri lingvistice sau de uz predominant, a dicţionarelor normative. Din păcate, corespondentul nostru are dreptate în privinţa insinuării în numeroase texte a formei greşite a lui ucrainean (în privinţa rostirii în audiovizual este mai greu să afirmi cu certitudine dacă pronunţia a fost corectă sau greşită). De pildă, într-un articol publicat on-line (gandul.info, 25 martie 2016), deşi apare, mai întâi, sintagma corectă „autorităţile ucrainene”, în continuare întâlnim „a declarat oficialul ucrainian”, „oficialităţile ucrainiene”, „a precizat oficialul ucrainian”.

 Cea de a doua semnalare din fragmentul citat ne pune în încurcătură. Nu doar pentru că am face parte dintre cei incriminaţi, ci pentru că pronunţia cuvântului Ucraina cu accentul pe i (şi fără diftong) este atât de rară, încât cealaltă, prin frecvenţă, are toate şansele să se generalizeze. În dicţionare englezeşti, accentul este pus, în Ukraine, pe a; în cele franţuzeşti, fireşte, pe i (aparţinând ultimei silabe; greu de acuzat forma Ucrainiens, cu care sunt numiţi locuitorii, pentru cea greşită din română). O opinie mai avizată am găsit într-un articol semnat de un specialist în chestiuni privind spaţiul ex-sovietic, Dan Nicu (adevărul.ro, 25 februarie 2014), care susţine că cele „două variante de accentuare a denumirii ţării, Ucraina, fac diferenţa între cele două sensuri opuse ale cuvântului”: rostirea cu accentul pe i ar avantaja sensul „în ţară”, iar deplasarea accentului pe primul a ar „face ca pronunţarea să semene foarte mult cu cuvântul rusesc Okraina = Margine)”. De aici, posibile implicaţii istorice, poate şi politice. O altă sursă face cunoscut că, apărând pentru prima dată într-un document în 1187, cuvântul a fost iniţial un substantiv comun, desemnând o „graniţă fortificată”, de-abia după secolul al XVI-lea denumind o regiune geografică. Istoricii vor fi deţinând informaţii mai bogate şi mai exacte.

În sfârşit, în aceeaşi scrisoare, dl Kureliuk susţine că numele echipei de fotbal (înfiinţată în 1916) pe care a antrenat-o Mircea Lucescu (2004-2016) ar trebui scris, ca în ucraineană, Şahtar Doneţk, şi nu ca în rusă, Şahtior Doneţk (numele fiind legat, după cum îşi dau seama cei ce-şi mai amintesc câte ceva din limba rusă, de mineritul din zona încercată în zilele noastre de evenimente dramatice); de asemenea, ar fi corect Bestrei, nu Bîstroe, asociat cu canalul pe care-l denumeşte. N-avem posibilitatea de a-l contrazice, dar nu trebuie uitat că ambele realităţi (echipa şi canalul) sunt mai vechi decât dispariţia URSS, denumirile respective având şansa (sau neşansa) să se perpetueze în limba română în variantele ruseşti prevalente pe vremea sovietelor.

 Şi dacă tot am ajuns în Ucraina, agăţăm, în final, un detaliu ortografic: cum scriem corect, Odesa ori Odessa? Englezii şi francezii scriu, prin dicţionare, Odessa (cei din urmă, poate şi pentru evitarea sonorizării). Istoria reţine că un comandant militar de origine spaniolă, Jose Domingo de Ribas (nume devenit Deribas şi flexionat pentru numirea unei străzi importante), ajuns amiral pentru meritele în războiul ruso-turc (1787-1792), i-a propus Ecaterinei a II-a (cea Mare) ca noul port (astăzi, ucrainean) de importanţă majoră care lua locul unei cetăţi turceşti să se numească Odessos (nume care trimite la epopeea şi personajul lui Homer, dar şi la o cetate antică din zonă), însă împărăteasa a preferat feminizarea numelui. De precizat că în limba rusă se scrie cu doi s, iar în ucraineană, cu unu. Internetul pare să privilegieze varianta rusească. Fiind însă vorba de un oraş ucrainean, ar trebui promovată cea cu un s, care se regăseşte, fiind un indiciu cu valoare normativă, şi în „Dicţionarul enciclopedic ilustrat (DEI)” din 1999.

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: