Oameni şi cărţi

Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (CX)

Criza dinastică se rezolva pe cale juridică, la prima vedere, prin trei legi, intrate în istorie sub numele de Actul de la 4 ianuarie 1926. Adică au fost elaborate, citite, discutate şi votate în Parlament în ziua de 4 ianuarie 1926 următoarele legi:

1) Legea pentru renunţarea lui Carol la calitatea de prinţ moştenitor;

2) Legea pentru modificarea Statutului Casei Regale;

3) Legea pentru constituirea Regenţei. Adică: în baza art. 83 din Constituţie, întrucât noul principe moştenitor era minor, avea doar 5 ani, iar regele era bolnav, pentru cazul în care regele ar fi decedat înainte ca principele minor să fie major, se constituia o Regenţă, care intra automat în activitate.

Cele trei proiecte de legi au fost aprobate – în grabă, se subînţelege – într-un consiliu intim, restrâns, care s-a întrunit la Sinaia, în ziua de 3 ianuarie 1926. Participau la acest consiliu restrâns regele şi regina, primul ministru, Ionel I.C. Brătianu, ministrul Justiţiei, Gh. Mârzescu, ministrul Agriculturii şi Domeniilor Regale, Al.-Constantin-Porcu, şeful Bisericii Ortodoxe Române, patriarhul Miron Cristea, principesa Elena. Componenţa Regenţei a fost anunţată în acest consiliu restrâns de către regele Ferdinand. Din componenţa acestui organism făceau parte prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie, Gh. Buzdugan.

La 4 ianuarie 1926, în plenul Adunării Naţionale Constituante, s-au prezentat toate cele trei proiecte de legi.

Primul ministru Ionel I.C. Brătianu a dat citire Mesajului Regal, care începea cu scrisoarea lui Carol, din 28 decembrie 1925, datată şi semnată la Milano. Şeful guvernului reamintea deputaţilor şi senatorilor că „aceasta era a treia oară” de când, deşi aflat la vârsta bărbăţiei (avea 32 de ani), „Carol nu voia să-şi îndeplinească marile îndatoriri ce-i incumbă ca principe moştenitor”. La cererea parlamentarilor „să fie descărcat de această sarcină” şi anunţa, totodată, de-a fi proclamat în această funcţie prinţul Mihai, fiul lui Carol, conform art. 77 din Constituţie.

Cel de-al doilea proiect de lege, citit tot de şeful guvernului, invoca art. 6 şi 7 din Constituţie şi aducea o sumă de modificări în Statutul Casei Regale, care-l priveau direct pe Carol. Acesta era exclus din sânul Casei Regale, îşi pierdea toate titlurile şi atribuţiile, era obligat să locuiască în afara ţării şi se putea reîntoarce cu avizul suveranului, al Regenţei sau al viitorului rege major. Averea urma să-i fi administrată de un delegat împuternicit sau curator.

Aceste măsuri, foarte dure, s-au completat cu cele din 11 februarie 1926, printr-un adaos sau codicil la testamentul familiei regale: Carol era deposedat de orice avere imobiliară din ţară şi i se oferea din moştenirea familiei un avut în bani şi efecte. Cu acelaşi prilej i se decidea şi numele oficial, pe care-l va purta, Carol Caraiman. I se făcea, totuşi, o concesie, oferindu-i-se un paşaport diplomatic pe viaţă.

Aceste măsuri legislative, departe de-a soluţiona de fapt Criza dinastică, au dezlănţuit, în diferite forme, o reacţie imediată sau de durată, în sânul familiei regale, în viaţa politică internă şi internaţională.

În rezumat, măsurile legislative s-au bucurat de sprijin direct în Parlament numai de la deputaţii liberali şi averescani. Averescu, de pildă, susţinând măsurile adoptate, reamintea de renunţările lui Carol din 1918, 1919 şi 1925, aprecia că la 4 ianuarie 1926 se contura „linia de conduită netedă, indicată partidelor politice, fidele principiului monarhic”. Iuliu Maniu considera Regenţa creată prematur, fiindcă regele se bucura încă „de o sănătate completă”. Iorga, însă, acuza guvernul liberal „că n-a prevăzut nimic, n-a luat nicio măsură pentru a împiedica nenorocirea” şi concluziona că „dintre toate faptele rele ale guvernului Brătianu, cea mai condamnabilă era cea care se săvârşea prin aceste măsuri”. Toate cele trei proiecte au fost, însă, votate cu cvasiunanimitate parlamentară, dar prin abţinerea oamenilor lui Maniu şi Mihalache.

În realitate, unul dintre biografi, Paul de România, nota că de la această dată ţara era divizată „în două tabere, aproape egale”: una pro-Carol şi alta anti-Carol, tabere care porneau de la „opinii ireconciliabile, cu privire la comportarea lui”.

Această divizare era surprinsă şi comentată diferit şi în presa internaţională. Din păcate, cele mai multe relatări erau false, după opinia noastră. Fiindcă cercurile internaţionale priveau cu ostilitate politica liberalilor „prin noi înşine” de consolidare a României întregite şi de limitare a subordonării ei de capitalurile străine. Astfel, publicaţia „Daily Expres” din Londra reproducea o corespondenţă din Austria, în care relata că „prinţul Carol era un prizonier al dictatorului Brătianu”, că prinţul îl pălmuise pe Barbu Ştirbey când acesta îi reproşase legăturile cu Elena Lupescu. Acelaşi ziar mai scria că prinţul Carol avusese curajul să-i scrie mamei sale, regina Maria, şi s-o întrebe: cine domnea în România, Hohenzollernii sau Brătianu?

Încurajat de simpatia unor ziare din Europa Occidentală, Carol acorda unui cunoscut ziarist al vremii, Bogholm, un interviu în care îi declara că renunţase la calitatea de moştenitor al tronului nu din motive sentimentale, cum susţinea guvernul liberal, ci din raţiuni politice, fiindcă în ţară „administratorii României de foarte mulţi ani erau fraţii Brătianu, susţinuţi de regina Maria”. Ziarul „Times”, tot de la Londra, readucea în discuţie scandalul generat de cumpărarea avioanelor olandeze, în timp ce, la Paris, „Le Matin”, după ce comenta interviul acordat lui Bogholm şi prezenta renunţarea sa la calitatea de prinţ moştenitor ca fiind „nepopulară în România”, scria pe baza informaţiilor unui trimis special, aflat în acele zile la Bucureşti, că „principele este iubit de toată lumea şi se bucura de o mare popularitate”.

Dacă Actul de la 4 ianuarie 1926 era considerat, în mod eronat, în România, nu o simplă consolidare a puterii liberalilor, ci o culme pe care se situau liberalii în ierarhia forţelor politice – încât Nicolae Iorga nu ezita să scrie că „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ionel Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea din Sigmaringen” –, lucrurile erau, totuşi, mai complicate. La prima vedere, cei care păreau să aibă dreptate erau mai mulţi. Era, oare, posibil?

Dincolo de actele juridice, pe care parlamentul le legifera şi publica, crezând că soluţiona Criza dinastică, rămânea în Palatul regal o inimă de mamă, care sângera. Ea îi scria prinţului aflat în străinătate: „nu reuşesc să înţeleg concepţia ta despre viaţă! Dar concepţia ta despre datorie? Părerea ta despre dragoste? Pentru tine dragostea înseamnă să-ţi îngădui totul, să te laşi dus de pofte grosolane până ce te saturi, ca apoi să le cauţi astâmpăr în altă parte? În codul tău nu există niciun fel de fidelitate, nici respect pentru cuvântul dat, nicio limită morală, nicio linie dreaptă de urmat? Niciun ideal, nici viziune, nici vise de viitor, doar o animalitate, cedare în faţa fiecărei pasiuni care-ţi iese-n cale? În acest caz, băiete, bine faci că pleci. Nu ne mai putem înţelege. Fiindcă vorbim altă limbă. Nu eşti demn de a te afla în fruntea altora, de-a fi cârmuitorul unui popor, căruia îi trebuie un păstor”!

Revoltată de comportarea fiului ei, regina mamă continua să-l judece cu mult mai aspru decât o făcuseră legiuitorii ţării: „dacă socoteşti că viaţa îţi datorează totul, iar tu nu-i datorezi nimic vieţii, atunci bine faci, să ştii, deoarece nu eşti demn de-ncrederea pe care Dumnezeu şi-a pus-o în tine, nu eşti demn de-a fi un om printre oameni, nu eşti demn de-a fi principe, soţ, tată, fiu! În chip de adio, ascultă numai atât, Carol, «deşi lumea e mare, inima unei mame e şi mai mare (subl. n.n., M.I.) şi chiar făcută bucăţi, călcată în picioare, ajunsă o zdreanţă sângerândă, încă mai poate bate la ceas de restrişte… Te sărut pe frunte pentru ultima oară, Carol. Îţi dau ultima sărutate a unei mame!”.

De o astfel de acuzaţie, a propriei sale mame, Carol, după opinia noastră, nu s-a putut disculpa, elibera, curăţi şi deveni demn, nici după ce a ajuns rege, nici cum a procedat când teritoriul României Mari a fost invadat de vecinii lacomi. Din tot acest conflict, care s-a judecat în Parlament, soluţionat prin legi, verdictul cel mai sever nu l-au dat liberalii, ci, din păcate, mama sa, care a avut cea mai mare dreptate… Dar s-o luăm încă încetişor, să putem ajunge la capăt.

Print Friendly

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: