„Singurătatea alergătorului de cursă lungă”

Nici nu realizasem că de vreo două luni nu-l mai întâlnisem pe seniorul Geo. În iureşul cotidian şi agitaţia stradală n-am băgat seama că nu-l mai văzusem. În ultimii ani făcea popas pe centru la o cafea cu prietenii şi colegii de altă dată. Şi cum rândurile acestora se răriseră, trecea însingurat comunicând doar cu sinele.

 Aproape nonagenar, continua călătoria vieţii de unul singur. Se obişnuise aşa, chiar dacă poate nu avea voluptatea singurătăţii. Era cu sine, cu gândurile, cu poeziile, cu proiectele împlinite sau neîmplinite. Purta cu el o lume şi nu mai avea forţa sau poate nici nu se mai putea deschide în faţa altei lumi. Solitar, în solilocviu, pentru că dialogurile maieutice n-avea cu cine să le mai poarte. Aceasta e de când lumea drama omului cu spirit rafinat care nu mai găseşte, nu mai are şi nu mai îndrăzneşte să se plieze în competiţia dinamică a unui alt timp pe care-l înţelege, dar nu-l mai poate urma. Din cuviinţă şi din modestie. Din prea mult bun-simţ. Şi din luciditatea trăirii jocului în unu – şi nu în doi sau trei. Acum ar fi devenit ridicol, anost şi plictisitor. Singur, într-un menuet sfios şi pudic, acompaniat mut cu acel de vorbă cu mine însumi.

 Şi retrăind etapele parcursului: copilăria năzbâtioasă, studenţia şi tinereţea tumult, profesoratul şi directoratul – glas puternic în agora. Apoi gândirea matură a încercatului familist şi iubirea paternă. Cumsecădenia şi civilismul maturităţii şi senectuţii. Apoi rodirea întru cuvânt a sensibilului poet cu darul ales al versificării, cu plăcerea taifasului, cu precizia documentaristului ce a realizat stampe – mărturii vii ale Fălticeniului de altă dată. Umorul delicat, cuvântul şăgalnic, aluzia şi plăcerea autoparodierii s-au împletit în scriitura sa.

 Spirit ales şi cultivat, cu un deosebit bun-simţ al măsurii, s-a antrenat în cursa vieţii păstrându-şi depozitul de virtuţi; amabil şi îndatoritor, visând revenirea la fostul judeţ Baia, versificând Cartea Sfântă şi istoria umanităţii, surprinzând esenţe sau episoade din viaţa literară, parodiind goana după Nobel, distrându-se copios de unul singur cu spectacolul lumii. La judecata de apoi a scriitorilor poate fi mândru de a fi chemat, nominalizat şi audiat.

 Pentru că Geo Nichita nu este un anonim, ci un glas al Cetăţii şi al urbei în care s-a născut şi a trăit. A încurajat pe cei ce s-au simţit atraşi de muze, i-a îndrumat şi povăţuit. Şi abia acum, când nu mai trece matinal pe Strada Mare, îi resimţim absenţa. Ne obişnuisem să-l întâlnim aproape zilnic. Ba în primii ani de învăţământ, ne întâlneam şi ne vizitam cu Zoe şi Geo Nichita. Daniel era copilaş, azi e la rându-i tată.

 În amintirea anilor de demult şi a ultimilor ani, readuc în lumină umbra marelui dispărut, omul, părintele, cetăţeanul, cărturarul, istoricul, profesorul, scriitorul Geo Nichita căruia îi păstrăm o amintire frumoasă. Şi-abia acum, când a plecat spre zări eterne şi într-o altă dimensiune, simt nevoia să-i vorbesc şi să-l salut asigurându-l de neuitare pe singuraticul, fragilul, nobilul şi deloc vetustul alergător de cursă lungă închis în propria-i interioritate care avea drept interlocutori – copiii lui de suflet – cărţile.

Memoria colectivă i-a dat acum locul în istoria culturală a Cetăţii.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: