Cum e speriată „cumătra” în Bucovina

Îmi saltă inima de bucurie de fiecare dată când primesc o carte, mai ales din Bucovina, grădina noastră însângerată, de-ale cărei vaiete n-au vrut să ştie nici satrapii de ieri, nici diriguitorii de azi, iar suferinţa îngăduie din când în când şi oaze de autentică alinare. În ultima vreme, într-o zi cu cer mohorât şi cu o vântoasă turbată, am avut o triplă bucurie… bucovineană, venită prin trei nume dragi. Mi-a fost dăruită cartea Zbucium (Ed. Accent Print, Suceava, 2016), care înscrie în viaţa spirituală de aici un nou nume – Elena Alina Andruhovici, sora mai mare a binecunoscutului autor Vasile Andru. Volumul beneficiază de două note introductive inspirate aparţinătoare scriitorilor Ion Filipciuc şi Paraschiva Abutnăriţei. (În paranteză fie spus, procedeul cu două prefeţe nu intră în uzanţa scriitoricească, ar fi fost poate nimerit, mai degrabă, o postfaţă…) Hâtrul şi neastâmpăratul Ion Filipciuc aduce în atenţia cititorilor o întâlnire avută cu tatăl celor doi, „în plin soare tomnatic”, şi cum în timpul convorbirii  omul îşi ţinea coasa pe umăr l-a întrebat de ce nu se despovărează de unealtă. Răspunsul a venit prompt şi este antologic: „– N-o las, că poate o spării pe cumătra…”. Fermecată coasa vrednicului gospodar de la Bahrineşti-Muşeniţa! Şi adaugă baciul Mioriţelor de la Câmpulung: „Alina (…) încearcă să o sparie cu nişte pagini de carte”. Aşa să fie, dar, ca s-o sparie de-a binelea, ar trebui să urmeze şi alte pagini cât mai convingătoare.

Până una-alta, volumul în discuţie, scris cu sinceritate, se deschide cu fuga familiei (coborâtă parcă din cea biblică, atunci când Sfânta Familie porneşte spre salvatorul Egipt) din teritoriul năpădit de „ciuma roşie” înspre cel rămas între hotarele României, în urma mârşăveniei decise de doi descreieraţi şi pecetluită de locotenenţii acelora. Nu-i pomenesc pe nemernici după nume ca nu cumva să se înroşească şi hârtia. Niciodată nu se va vorbi îndestul despre ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă în aprilie 1941 – Katyn-ul românesc, doar că aici este vorba despre civili. Îi dau cuvântul autoarei: Sovietica putere, ca să vadă cum primea populaţia noul regim al „fericirii”, (…) a lansat zvonul că cine vrea să plece legal în România să facă o cerere către organele locale, plătită cu cinci ruble. Aşa s-a format un convoi de peste două mii de oameni, în frunte cu preoţi, cruci şi drapele. Îşi poate închipui cineva mai mare nelegiuire ca viitorii martiri să fie puşi să-şi plătească anticipat gloanţele ciumate, ori diabolicul zvon ca fiecare să facă cerere pentru propria moarte? Şi încă asta n-a fost tot. Mulţi din cei rămaşi au fost alungaţi din gospodării, înghesuiţi în vagoane de marfă şi expediaţi, spre exterminare, în „ospitaliera” Siberie, unde îi aştepta îngheţul, înfometarea, munca epuizantă (termenul muncă de la slavi ne-a venit, sensul iniţial fiind cel de chin) şi brute cu arme şi ciomege, un fragment din lagărul socialist, cu aspect de infern.

Veronica, sora mai mică a mamei autoarei, suflet blând şi bun a pătimit cât pentru şapte generaţii ale sale. Ea, ridicată într-o noapte, a rezistat iadului cu Biblia ascunsă în sân, ajutorul ei de nădejde şi în drumul de întoarcere făcut în trei luni pe jos. E de neimaginat ceea ce a povestit mult mai târziu mătuşii sale: Păduchii se înmulţeau şi mişunau de credeai că te afli într-un muşuroi de furnici. Le sugeau sângele ce-l mai aveau. În asemenea situaţii, omul găseşte soluţii disperate. Prindeau păduchii şi-i ronţăiau, îi mâncau. Aşa îşi luau înapoi ce le-a fost furat. Până la urmă, vieţi curmate sau furate cu duiumul de o stăpânire care nu vedea decât roşu înaintea ochilor, sălbătăciuni cu faţă de oameni.

Pentru autoare, copil fiind, Bahrineştiul, cu toate nenorocirile, rămâne în urmă printr-o bejenie tocmai în celălalt capăt al ţării, locuri cu oameni de omenie şi momente senine de împrospătare sufletească până la revenirea în Muşeniţa, unde va începe calvarul presiunilor pentru înscriere în PCR, cartea constituindu-se şi într-un omagiu adus unor părinţi vrednici, cu un accentuat discernământ într-o vreme tulbure şi cu o neştirbită armonie, dincolo de inerentele greutăţi ale trecerii prin viaţă. E prezent în text, mai mult sau mai puţin vizibil, un cuceritor optimism, cu rădăcinile în Sfânta Scriptură, atitudine transmisă de la părinţi la copii, dătătoare de putere în faţa obstacolelor de tot felul. Ar putea să priceapă şcolarii de azi, cu pretenţia de a li se opri microbuzul la poartă, următoarele afirmaţii?: Erau opt kilometri pe care trebuia să-i parcurg pe jos, două văi şi două dealuri, cu trăistuţa şi papucii în mână, ca să nu-i rup. La marginea oraşului, la o cişmea, ne spălam pe picioare şi ne încălţam (…) sau la vreme de iarnă în internat: Noaptea încălzeam aerul cu răsuflarea noastră sub chilota luată de acasă. Dimineaţa, spărgeam gheaţa dintr-un butoi cu apă, ca să ne putem spăla. Sumedenia de lipsuri n-au făcut altceva decât să ducă la fortificarea omului pentru a rezista cu brio în faţa agresiunii caracatiţei politice şi a incompetenţei revoltătoare cocoţată în posturi diriguitoare.

Autoarea textelor din volumul amintit e o luptătoare, cu încredinţarea că toate ale vieţii vin de Sus, că trebuie păstrată permanent această relaţie prin participare la slujbele bisericeşti şi rugăciune individuală, sinceră şi insistentă, fără de care omul e o clătinătură fără valoare. Nu poate înţelege cum de apar fiinţe umane cu suflet schimonosit, semănând în jurul lor doar ură şi răutate, precum cele două fiice ale lui Vianor din povestirea care dă titlul cărţii. Acestea îl deposedează de casă, de pensie, de viaţă… Monştri cu înfăţişare umană petrecând diabolic.

Cartea doamnei Elenei Andruhovici e… zbucium pentru perioada prezentată (anii din viaţă peste care trece vor fi prezentaţi probabil într-un alt volum), dar şi o treaptă către izbândă. Cu o tenacitate de invidiat, reuşeşte tot ce întreprinde, ca profesoară, ca voiajoare, ca soţie, ca om, fiind mereu în căutarea armoniei, alături de artistul Filon Lucău, armonie la care nu se poate ajunge decât dăruind prin jertfă, cazul bisericii ridicate în Belgia, motiv pentru o oarece exaltare a propriului eu. Dacă avem în vedere că textele conţin eşantioane de literatură (Poienile verzi, ce se zăresc din loc în loc, ne răsfaţă cu dărnicie prin culorile vii ale florilor de multe neamuri), apelăm din nou la I. Filipciuc din finalul prefeţei şi-i adresăm aceeaşi urare: „Bun venit în poiana povestaşilor din Bucovina!”, cu gândul cel bun că un viitor volum se va ridica pe o treaptă artistică superioară. Oricum, bănuiesc, în final, că dumneaei, „cumătra” ar putea fi speriată, în acest caz, de… moarte!

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!