Protopopiatul Fălticeni

Meditaţii la perioada Triodului şi la vremea Postului Mare

Perioada Triodului, prin care numim cartea, slujba şi vremea pregătirii pentru primirea Patimilor Mântuitorului, se deosebeşte de tot restul anului bisericesc. Triodul este o perioadă de trăire sufletească deosebită de cealaltă vreme, atât prin scopul său, cât şi prin rânduiala bisericească şi viaţa noastră sufletească.

Pregătirea noastră pentru a întâmpina Patimile şi apoi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este un gând şi o lucrare de o zi sau de o săptămână, ci de lungă durată, pe tot parcursul anului bisericesc. Paştele fiind o sărbătoare cu dată schimbătoare, începutul şi sfârşitul Triodului se schimbă după vremea Paştilor, căzând în general din luna februarie şi până în luna mai, şi anume în cele zece săptămâni dinainte de Învierea Domnului, mai de timpuriu sau mai târziu.

Timp de zece săptămâni, atenţia noastră este îndreptată spre marele şi sfântul post al Învierii Mântuitorului. Timp de zece săptămâni ni se aduce aminte de jertfa Lui pe cruce, de cauza şi de urmările ei. Timp de zece săptămâni gândim la suferinţele ce au fost aduse Mântuitorului de toţi oamenii, prin păcatele noastre. Timp de zece săptămâni ne apropiem ceas cu ceas, zi cu zi, săptămână cu săptămână, de ziua cea mare a morţii Domnului, urmată la scurt timp de ziua cea mare a Învierii Sale.

În răstimp de zece săptămâni înălţăm spre cer şi spre Dumnezeu anumite rugăciuni, anumite cântări, anumite gânduri, anumite simţăminte, deosebite de cele obişnuite.

Timp de zece săptămâni ne smerim Domnului, trăim cu gând de căinţă, simţim nevoia de mărturisire a păcatelor, simţim durere pentru suferinţele Mântuitorului, simţim părere de rău pentru vina noastră faţă de El, simţim mustrare de cuget pentru osândirea şi patimile Lui, simţim răspunderea noastră pentru moartea Lui, în condiţiile cu totul nedrepte ale judecăţii şi osândirii Lui.

Nu a fost, nu este şi nu va mai fi om care să nu fi păcătuit sau să nu păcătuiască niciodată sau măcar să nu fie părtaş la păcatul primilor oameni, ca moştenitori ai păcatului strămoşesc. Nu este om care să nu fie vinovat înaintea lui Dumnezeu şi cu aceasta părtaş la vina celor care au făcut trebuitoare neamului omenesc jertfa cea de bunăvoie, adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, ca Mântuitor al lumii.

În perioada Triodului avem acest timp deosebit de gândire, de învăţătură, de căinţă pentru păcatele noastre, cu care am adus suferinţă Domnului Iisus Hristos, de cerere, de iertare, de mărturisire a păcatelor şi de împărtăşire, de împăcare cu El, Mântuitorul, cu El, Izbăvitorul nostru din osânda păcatelor noastre.

Să dorim, de aceea, a cerceta Biserica cu multă grijă pentru suflet, cu mai multă râvnă pentru mântuire, cu mai multă evlavie şi cucernicie înaintea lui Dumnezeu, cu mai multă bucurie şi folos pentru sufletul nostru.

Să dorim, să ne ostenim şi să ne învrednicim a asculta şi a cunoaşte frumoasele rugăciuni şi cântări ale slujbelor din vremea Triodului şi, îndeosebi, din Postul Mare şi cu atât mai mult din săptămâna cea mare a durerii patimilor, a morţii Mântuitorului.

Cele mai frumoase rugăciuni, cântări şi citiri bisericeşti sunt cele din Triod. Calde, duioase, smerite de simţul durerii şi al nădejdii totodată, al mişcării inimii noastre, ele trezesc cugetul nostru, ne cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la întărire sufletească şi la înălţare cu duhul spre taina cerului slavei lui Dumnezeu.

Căinţa îl smereşte şi îl pogoară pe om, îl pleacă la pământ, dar nădejdea şi bucuria de a se îndrepta, de a simţi mila lui Dumnezeu, în pătimirea Mântuitorului pentru noi, de a simţi bucuria Învierii Lui, după toate suferinţele, nedreptăţile, batjocurile, umilirile şi hulele ce a îndurat pentru noi, ne uşurează şi ne ridică la pieptul Mântuitorului, la inima Lui cea plină de dragoste şi bunătate pentru noi.

Viaţa noastră de multe ori se răsfiră şi se împrăştie în tot ceea ce gândim, trăim şi facem zi cu zi. Pe lângă ceea ce facem cu rost şi cu folos, o parte din timpul nostru se pierde şi se risipeşte prin gânduri inutile, griji sau pofte care nu mântuiesc şi care nu folosesc.

Orice timp pierdut – puţin sau mai mult – fără folos este o pagubă înaintea lui Dumnezeu. Orice abateri de pe calea voii lui Dumnezeu sunt o îndepărtare, o înstrăinare de Dumnezeu.

Orice neascultare, orice călcare a voii şi a poruncii lui Dumnezeu este o nesocotire şi o întoarcere împotriva lui Dumnezeu, este o răcire şi o nepăsare de Dumnezeu, este o jignire adusă lui Dumnezeu.

Orice cuvânt deşert, orice gând necurat, orice faptă uşuratică, orice dorinţa necuvenită, orice facem cu păcat este o neascultare de Dumnezeu, este o împotrivire lui Dumnezeu, este o jignire adusă lui Dumnezeu.

Să folosim de aceea timpul Triodului pentru a face în această privinţă mai mult decât facem în celălalt timp. Să căutăm timp pentru biserică, pentru rugăciune, pentru mărturisirea păcatelor, pentru Sfânta Împărtăşanie, pentru a bucura sufletul nostru de creştini.

Să dăm vieţii trupeşti şi pământeşti ceea ce este al ei şi ceea ce i se cuvine de drept firesc şi dumnezeiesc, şi să dăm sufletului nostru şi lui Dumnezeu ceea ce este al sufletului şi al lui Dumnezeu.

Să nu ne lăsăm depărtaţi de la Dumnezeu de valurile şi de patimile vieţii pământeşti. Au toate timpul şi locul lor, şi cele ale trupului şi cele ale sufletului, şi cele ale pământului şi cele ale Împărăţiei cerurilor, şi cele ale timpului trecător, şi cele ale veşniciei.

Avem şi drept, şi nevoie să ne uşurăm de grijile şi de poverile care apasă asupra noastră în viaţa de toate zilele.

Avem şi datorie, şi obligaţie să ne uşurăm sufletele de ceea ce ne apasă trupeşte. Biserica ne aşteaptă, ne primeşte, ne învaţă şi ne ajută să ne uşurăm şi, astfel, puţinul care ar fi să-l jertfim se întoarce în folosul nostru oferindu-ne dragostea şi bucuria lui Dumnezeu.

Să ne gândim la cântările speciale din perioada Triodului: „La râul Vavilonului”, „În cărările mântuirii” şi „Uşile pocăinţei”.

Cu ziua de 27 februarie s-a făcut început Postului Mare. Este postul patimilor şi al morţii Domnului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea neamului omenesc.

Pentru că acest post ne pregăteşte anume pentru faptul cel mare şi dumnezeiesc al mântuirii noastre prin moartea şi jertfa lui Hristos pe cruce, ne întrebăm cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeieşti? Cum am putea sta în faţa crucii pe care moare răstignit pentru păcatele noastre Iisus Hristos? Desigur, numai smeriţi şi pocăiţi, simţind şi mărturisind durerea pentru ceea ce a păcătuit şi păcătuieşte neamul omenesc, pentru ceea ce am păcătuit şi păcătuim noi toţi faţă de Iisus Hristos, Mântuitorul.

Cum am putea sta nesimţind şi nerecunoscând durerea, batjocura şi moartea suferită de El pentru păcatele noastre, pentru mântuirea noastră?

Să ne pregătim deci cum se cuvine păcătoşilor ce se pocăiesc pentru primirea mântuirii lor. Să ne pregătim cum se cuvine credincioşilor pentru Mântuitorul lor. Să ne pregătim pentru a simţi şi durerea cea mare şi sfântă a morţii lui Hristos pe cruce, şi bucuria cea mare şi sfântă a Învierii Lui din morţi.

Această pregătire nu este lucru neînsemnat, de trecut cu vederea şi de nesocotit în viaţa noastră, ci dimpotrivă, aceasta este datoria noastră creştină cea mai mare, datoria de a-L primi şi a-L cinsti pe Hristos, şi răstignit şi înviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mântuirea noastră.

Sunt totuşi creştini care privesc cu nepăsare, cu lipsă de gând şi de grijă ceea ce avem de făcut şi, mai ales, postind. Sunt unii cărora li se pare greu de ţinut postul şi sunt unii sau aceiaşi care cred poate că nu este de folos acesta.

Este şi greşeală şi păcat a gândi aşa, pentru că postul este şi o poruncă bisericească însemnată, şi o mare datorie creştină şi un folos sufletesc mare pentru cel care îl înţelege şi îl ţine.

Este greşit a vedea în post un fel de silă, de constrângere, de îngrădire şi de strâmtorare a vieţii noastre, un chin sau o pedeapsă, pentru că ni se cere a reduce mâncarea, băutura şi petrecerile şi a struni poftele noastre omeneşti.

Este greşit a socoti smerenia şi căinţa ce ni se cer postind, şi rugăciunile, şi metaniile, şi mărturisirea păcatelor, ca împuţinând sau întristând viaţa noastră, ca lipsindu-ne de plăcerea de a trăi, ca ceva ce apasă, ce chinuieşte.

Postul este şi trebuie să fie umilinţă şi înfrânare, cumpătare şi pocăinţă, împuţinare de multe plăceri şi nevoi trupeşti. Dar cu toate acestea nu este nici suferinţă, nici lipsă de cele trebuitoare, nici caznă, nici greutate ce nu poate fi purtată, nici sarcină ce nu poate fi îndeplinită.

Cântările şi rugăciunile Postului Mare vorbesc, într-adevăr, de lacrimi neîncetate, de îngenunchiere, de păcatele noastre cele multe, de frângerea inimii şi de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc întruna de rătăcirea şi întoarcerea fiului risipitor, de pocăinţa femeii păcătoase, a tâlharului răstignit, de vameşul ce s-a rugat smerit, de alţi păcătoşi care s-au îndreptat.

Postul ne cheamă într-adevăr la o luptă, şi orice luptă are greutatea ei; la lupta cu patimile, cu deprinderile rele, cu gândurile urâte, cu toate acele îndemnuri şi ispite pe care cartea bisericească le numeşte uneori „fiare”.

Postul este mărturisirea şi, în parte, ispăşirea de păcate; este strigare împotriva păcatelor noastre şi cerere fierbinte de ajutor şi de iertare.

Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia şi câştigul de milă, de îndrumare dumnezeiască şi de iertare ce le avem postind, pentru trebuinţa noastră de mântuire, care este cel mai mare bun şi scop al vieţii creştinului.

Cu acest gând şi cu această dorinţă se cade să cugetăm, să simţim, să primim şi să săvârşim vremea sfântului post. Nu ca pe o osândă sau ca pe o pedeapsă, nu ca pe o jignire adusă demnităţii sau cinstei omeneşti, nu ca pe o împuţinare a vieţii, a sănătăţii şi a mântuirii noastre, ci ca pe un bun şi potrivit prilej de a ne pocăi, îndrepta şi împăca cu noi înşine şi cu Dumnezeu, smerindu-ne în adevăr şi căindu-ne, simţind durerea de a fi păcătuit, mărturisindu-ne Bunului nostru Mântuitor Care a trebuit să sufere moarte pe cruce, pentru mântuirea noastră, să sufere El osânda şi ispăşirea păcatelor noastre. Cu ce drept şi cuvânt omenesc am putea să nu simţim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mântuirea noastră?

Aşa înţeles, Postul cel Mare nu este o apăsare, o micşorare sau o slăbire a vieţii, o călcare a dreptului vieţii, şi în nici un caz o neplăcere a creştinului, ci este un bine făcut. Este un folos al sufletului şi chiar al trupului, este un spor de viaţă, pentru că este vreme şi fel de îndreptare, de curăţenie, de uşurare de păcate şi o îmbunătăţire a fiinţei noastre omeneşti. Postul este o dobândire a dreptului sufletului, o dobândire a vieţii, în înţelesul ei cel sfânt de la Iisus Hristos.

Drept văzând Biserica trebuinţa postului în viaţa creştinului, ea a înţeles prea bine şi rostul umilinţei, al înfrânării, al înfrângerii inimii, al căinţei, a ceea ce postul pare a fi greu şi apăsător asupra noastră, dar a înţeles şi câştigul cel mare pe care îl aduce postul sufletului şi mântuirii noastre. Învăţătura şi pregătirea Bisericii cu privire la post au cuvinte înţelepte şi adevărate, şi mai ales privitor la cele două feţe ale lui, care nu sunt altele decât greutatea nevoinţelor lui şi bucuria necesităţii lui.

Despre amândouă aceste aspecte citim cuvinte foarte înţelepte şi bine chibzuite în Triod, una dintre cărţile principale de slujbă ortodoxă.

Nu postul în sine este greu de ţinut sau fără folos, ci îl face greu lipsa de smerenie, de căinţă, de obişnuinţă, de înţelegere şi nerecunoaşterea păcatelor noastre, trufia şi puţinătatea duhovnicească a celui care nu se mărturiseşte ca păcătos şi vinovat înaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinţă şi îndreptare.

Este un păcat a nesocoti postul, defăimându-l, şi a-l ţine de formă, nerespectându-l şi nefolosindu-l pentru adevărata pocăinţă şi îndreptare sufletească.

Postul este, cum am spus, o faptă de adâncă smerenie şi de pocăinţă, de nevoinţă trupească şi sufletească. Postul uneşte cumpătarea cu dreapta cercetare şi mustrare de cuget pentru păcatele noastre şi cu dorinţa şi cu legământul de a nu le mai face. Postul nu este numai împuţinare de mâncare şi de plăceri trupeşti, ci este şi îmbogăţirea sufletească prin lepădare de păcate, patimi, şi îmbogăţire cu virtuţi. Postul este trăire în gânduri înalte, sfinte şi curate; este şcoala şi calea cea bună a mântuirii.

A posti doar de mâncare şi a săvârşi păcate este o stricare a postului şi o vătămare a sufletului.

Dacă postul nu ne face mai buni, mai curaţi, mai drepţi, mai evlavioşi, mai apropiaţi de Dumnezeu şi mai ascultători Lui, nu l-am înţeles şi nu-l folosim spre mântuire.

Ce folos de post, dacă nu te împotriveşti ispitelor, dacă nu alungi gândurile rele, dacă nu-ţi recunoşti şi mărturiseşti păcatele, dacă urăşti, bârfeşti, dacă ai dorinţe de păcat, dacă nu-ţi recunoşti şi mărturiseşti păcatele, dacă nu faci bine şi nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru îngrijirea, însănătoşirea şi întărirea sufletului. El are regula şi doctoriile lui, are reţeta şi legea lui. Acestea toate se cade să le cunoaştem şi să le ţinem, fără de care postul nu dă roadele sale, şi un post fără roadele duhovniceşti este pierdut cu spor de păcate, în loc de a fi folosit cu spor de îndreptare.

De aceea postul cere cunoaşterea şi pregătirea sufletească, cere viaţă şi purtare potrivită gândului şi regulii Bisericeşti. Postul cere deplină ascultare şi urmare cu mare luare-aminte a sfintelor învăţături şi a poruncii dumnezeieşti şi bisericeşti, pentru o viaţă duhovnicească mai bună.

Postul trebuie să aducă roadele căinţei şi ale îndreptării.

Ne amintim cu mult respect şi admiraţie de părinţii şi bunicii noştri care la intrarea în Postul Mare schimbau cu mare grijă vasele de bucătărie cu cele pentru post. Nimeni nu punea la îndoială vremea postului şi a folosului, deşi casa era plină de copii, iar condiţiile materiale erau foarte sărăcăcioase şi politica foarte grea pentru cei care doreau să facă voia lui Dumnezeu.

Alimentele de bază din vremea postului erau simple, curate şi sănătoase: cartoful, fasolea, varza, sfecla roşie, sfecla albă, ciupercile, sarmalele din porumb („crupe”) sau din hrişcă. Compotul era din prune, mere şi pere uscate, dovleac alb şi galben.

Iar când se cumpăra o dată sau de două ori în post halva, era o adevărată sărbătoare.

Copii din părinţi mai înstăriţi veneau la şcoală cu pacheţel cu turte de mălai, turte copte pe plită, scrijele din cartofi, însă cei mai mulţi nu le aveau nici pe acestea.

Trecea aşa de uşor postul, eram aşa de mulţumiţi, nu lipseam de la biserică în timpul acesta.

Ne doream foarte mult să ajungem cu toţii: părinţi şi copii, toţi fiii bisericii strămoşeşti, la ziua Învierii.

Aşa s-a păstrat sărbătoarea sufletească şi trupească a poporului nostru.

Pr. Prof. GHEORGHE BRĂDĂŢANU

Print Friendly

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: