PSD la momentul adevărului

Nu fac parte dintre cei ce-şi deplâng soarta după victoria anticipată, dorită, dar zdrobitoare a PSD în alegerile parlamentare. În fond, social-democraţii sau ce vor fi fiind ei au câştigat de fiecare dată alegerile în ultimii 27 ani, nereuşind să-şi adjudece guvernarea doar în 1996 şi 2004. Asta a fost hotărârea majorităţii alegătorilor prezenţi la urne, mulţumim pentru (ne)participare, cu asta vom defila în următorii 4 ani. Cu o condiţie: câştigătorii să nu zgândărească frustrările perdanţilor şi ale celor ce au ales să nu se implice.

Am citit o mulţime de analize, preamăriri şi elucubraţii despre actul „istoric” al celor 45 procente, dar adevărul nu l-am găsit nici măcar printre rânduri: PSD se află în faţa celui mai important moment al existenţei sale: momentul adevărului. Ca niciodată în România postdecembristă, a venit la putere în urma unei campanii deşănţate, cu promisiuni care de care mai gogonate. Gogonate, negogonate, numai că ele vor trebui puse imediat în practică şi nu ştiu pe unde va scoate viitorul Executiv cămaşa, nici de unde va face rost de bani.

Ca pensionar, fireşte că mă bucur, mi-a promis că vor creşte pensiile cu nişte cifre astronomice, deşi prin fondul actual de pensii bate vântul de vreo câţiva ani buni. Cu aceleaşi creşteri astronomice i-a convins pe dascăli, pe medici şi pe funcţionarii de stat să le dea votul, iar aceştia, încrezători, aşa au făcut. Nivelul de aşteptare este unul uriaş, iar cele 4% din PIB creştere în acest an nu vor putea acoperi nici măcar o măsea.

Marii noştri analişti şi comentatori n-au fost în stare să explice corect câştigarea-pierderea alegerilor. Deşi PSD a obţinut acum mai puţine voturi decât în 2014. Faptul că scorul PNL este mai mic de jumătate din cele 45% ale social-democraţilor nu este deloc surprinzător, aşa că strigătele disperate ale unora nu-şi au rostul. În timp ce liberalii au pus în practică principiul lui Iohannis „o altfel de politică”, PSD s-a folosit ca la carte de arma şi preceptele ştiinţei comunicării:

1. Mesajul – a făcut promisiuni populiste, gongorice pentru toate categoriile defavorizate, a căror punere în aplicare va duce la eşecul guvernării şi la transformarea României într-un alt copil bolnav al UE după Grecia;
2. Canalele de comunicare – şi-a loializat aproape toate canalele de comunicare, încât ceea ce se întâmpla pe vremea lui Adrian Năstase rămâne o naivitate, şi cantitativ, şi ca frecvenţă a mesajelor. Practic, peste 85% din voturi le-a obţinut în urma campaniilor TV.
3. Reţelele de receptori finali: de data aceasta, liderii PSD au tăcut, au stat rezervaţi în prim-plan, dar în teritoriu au lucrat cu deosebită eficienţă la activarea fostelor reţele de bloc, de stradă, de funcţionari din administraţie, de lideri ai populaţiei defavorizate, inclusiv rome, ceea ce i-a prins pe liberali pe picior greşit.

Cât de incompetent, naiv să fii ca politician, ca sociolog, consilier de campanie şi jurnalist să nu observi toate acestea? Cât de neprofesionişti au fost strategii PNL, ai dreptei că n-au fost în stare să decripteze din timp manevrele stângii şi să le contracareze? Sau măcar să le facă publice, ca să prevină dezastrul actual.

Nu ştiu ce rezultat vor avea actualele frământări ale liberalilor, dar a-i acuza doar pe Alina Gorghiu, Dacian Cioloş şi Iohannis pentru eşecul în alegeri e o imensă eroare, la fel cum a explica procentul mic prin apariţia USR, a PMP e o altă prostie: cele două formaţiuni au electoratele proprii care oricum n-ar fi migrat spre PNL.

Nu. Cauza este alta: deprofesionalizarea şi amatorismul liderilor de dreapta, lipsa de unitate şi viziune, lenea, comoditatea programatică şi ideologică, o comunicare în dorul lelii. Prea multă gargară la televizor şi prea puţină, chiar inexistentă, activitate politică la bază, în teritoriu, diminuarea bazinelor electorale, lipsa unor oameni de influenţă, necunoaşterea legilor unei bune comunicări, lipsa pragmatismului, căci politica nu mai are nimic a face cu basmele lui Petre Ispirescu.