E atât de mare şi important, încât datul cu părerea este aproape inutil. Pe de altă parte, din aceleaşi considerente, este imposibil să nu încerci să recunoşti faţă de tine însuţi ce urme adânci în viaţa ta a lăsat un artist de o dimensiune ce se confundă cu supremul în teatru.
Dumnezeu ne-a iubit în primul rând pe noi, românii, când i-a dat maestrului Radu Beligan aproape un secol de viaţă şi peste 70 de ani de dăruire culturală, pe scenă şi în preajma ei. Pe o distanţă fantastică, între „Crimă şi pedeapsă” după Dostoievski, în 1938, şi „Nemuritorul”, de Mona Radu, în 2016, Radu Beligan a intrat în casele noastre, în viaţa noastră, în inima şi în mintea noastră, personaj cu personaj, trăire cu trăire, replică după replică, tăcere după tăcere. A intrat de peste tot, de pe scenă, de la radio, de la televizor, dar nu năvălitor, ci domol şi asiduu, inteligent, plin de umor şi bogat, timp după timp, pentru totdeauna.
Am râs şi am fost fericiţi împreună cu el, am plâns şi am suferit cu el, am meditat, am făcut alegeri, am renunţat la multe nefolositoare sufletului şi ne-am înţelepţit cu el şi prin el cu personaje create unic de el, din toată dramaturgia de valoare românească şi universală. S-a născut pentru noi, învestit de eternitate să ne facă viaţa mai plină şi mai curată, să ne facă mai deştepţi şi mai iubitori. Ne-a învăţat ce înseamnă pasiunea şi dăruirea totală într-o carieră predestinată să dea oamenilor mai multă valoare şi frumos.
În urmă cu câteva zile, maestrul a părăsit de tot scena, topit de anii mulţi trăiţi şi dăruiţi nouă cu dragoste, prin sutele de caractere şi figuri interpretate. „M-am dus, scuzaţi, pardon, bonsoir!” va fi spus în ultima clipă de viaţă veşnicul Rică Venturiano, cu zâmbetul lui ironic şi de neconfundat, ca apoi, doar spirit, să se împrăştie peste univers ca praful de stele.
Îi rămânem recunoscători prea marelui actor pentru că a fost atât de darnic cu noi toţi încât se confundă cu noi înşine. Dar, cel mai mult, pentru că a fost al nostru.
Comentarii