Interviu cu MIA MAIN
Au trecut 26 de ani de când este plecată din Rădăuţi. Priveşte spre acest orăşel de vis ca înspre o minune. Gândul întoarcerii şi amintirile îi fac viaţa frumoasă. Mia Main s-a născut în 1952, la Zimnicea. Tatăl ei era şef de gară în staţia de la Zimnicea. Familia s-a retras la Rădăuţi, oraşul în care se născuse mama Miei şi terminase Şcoala de Fete.
“Din cel mai sudic punct al ţării, am aterizat în nord, unde m-am aclimatizat aşa de bine încât Rădăuţiul a devenit oraşul meu. Tata era ieşean, deci moldovean sadea, un om dintr-o bucată, de la care am primit o educaţie solidă, zic eu, dar care m-a lăsat prea devreme orfană. Aveam doar 15 ani. Acum locuim în apropiere de Passau, la graniţa cu Austria şi Cehia, Passau fiind oraşul celor trei fluvii, Innul, Iltzul şi Dunărea. De câte ori privesc Dunărea, mă gândesc cu ciudă că ea ajunge acasă” spune Mia Main.
– Cum a fost copilăria dumneavoastră?
– Copilăria? Hm, se pare că mă folosesc de o lozincă, dar alte cuvinte nu găsesc. A fost minunată, tumultuoasă şi fără de griji, cu multe năzbâtii, cu mulţi copii şi un sector foarte mare de joacă (de la strada Sfânta Marie şi până la strada Sfânta Treime).
Eu, copil crescut pe peronul gării (tatăl meu fiind şef de gară), la vârsta de patru ani am dat de libertate – stradă, copii, grădini, deci am intrat în raiul copilăriei mele. Am locuit mai întâi pe strada Putnei, la numărul 150. Aveam la stradă, în colţul curţii, un brad mare de tot, care mă salva când era vorba de a o încasa; nu mă dădeam jos din el până nu mi se spunea că nu mai păţesc nimic. Strada Putnei era pe vremea aceea o stradă largă cu pietriş, pe care locuitorii trebuia să-l împrăştie, avea şanţurile adânci, şanţuri care se umpleau de apă şi de broaşte. Iarna înotam prin zăpadă. Paralel cu curtea noastră era fundătura Putnei, o străduţă cu câteva case care, potrivit numelui, se înfunda.
Acolo era alt loc de joacă, mai ales iarna, străduţa fiind în pantă. Parcă îi văd şi acum pe domnul şi doamna Botezat, oameni care întotdeauna aveau un surâs pe buze, cum se chinuiau se urce, ţinându-se de gard, pe lunecuşul făcut de noi copiii. Aveau doi băieţi mai mari (liceeni), nu se amestecau cu noi, dar când mă vedeau stând pe săniuţă, singurică, tot dădeau câteva ture cu mine. Doamna Scripcaru (erau din nordul Bucovinei) vara mă chema să mă răcoresc cu un suc de soc făcut în casă. Doamne, ce îmi plăcea când săreau dopurile, pocnind. Mai era şi nenea Glass, cu covălia, la două case de noi, fierărie la care m-am dus să-i pună potcoave… primului meu căluţ de pluş, pe care l-am primit recitând o poezie doamnelor de la „Sfat”, care se ocupau cu împodobitul bradului din Orăşelul copiilor. Pe vremea aceea Orăşelul se afla pe strada Putnei, spre piaţă.
Ce mândru era tatăl meu când odrasla sa era aplaudată, căci trebuie să vă spun că tatăl meu citea foarte mult, iar seara când mă băgau în pat aveam tabietul nostru: îmi citea poezii (Coşbuc, Eminescu, Cincinat Pavelescu). Dacă îmi plăcea o poezie, o memoram apoi, iar dacă mi-o mai citea o dată sau de două ori o ştiam pe de rost. Cred că de aici mi se trage pasiunea cititului. Poate că prin anii 1958-1959 a început pietruirea străzii. Pentru noi copiii era ceva nou. Fascinaţi, ne amestecam cu muncitorii, privind cum aceştia, în genunchi, aşezau pietrele cubuleţ după cubuleţ. Prin anii 1962-1963 ne-am mutat pe strada Doftanei. Acolo am găsit alţi prieteni de joacă, alte jocuri, de la navigarea pe fluviul Topliţa, cu albia de spălat rufe a mamei şi până la furatul de poame din livezile vecinilor. Vai, pe toate le-am făcut!
– Care sunt oamenii de care vă amintiţi cu drag?
– Anii au trecut şi, „domnişorică” fiind, am cedat strada copiilor care ne-au urmat. Era vremea liceului. Liceană fiind nu-ţi mai puteai permite năzbâtii copilăreşti. A venit vremea când la Liceul Agricol am avut norocul să-l am diriginte şi profesor de limba română pe domnul Luca Bejenaru, pentru care cititul operelor autorilor studiaţi era lege. Prima întrebare când te asculta era: “Ai citit?”. Apoi urma “N-ai citit , stai jos, ai nota 4”. Da, m-a prins şi pe mine, nu citisem “Desculţ”. Am fost prima promoţie a domniei sale. I-am avut profesori pe doamna Mihuţiu la fizică, doamna Herţeanu la chimie, domnul Bâtă la geografie, pe domnul Colban la istorie. Auzeam uneori “Marie, tu furi!”, când eram prinsă suflând sau “Marie, mă duci cu preşul!”, când eram găsită cu lecţia neînvăţată. Eu în toţi anii de şcoală am avut toate notele, de la 1 – 10, asta după zicala tatălui meu . El spunea că nu ştii că ai fost elev dacă nu ai notele 2 şi 3. Aş vrea să amintesc, dacă se mai poate, de domnul Opaţchi Cornel, profesor de franceză, care la sfârşitul orei mă nota cu câte un 10, spunând că am suflat bine, şi de draga mea doamnă de germană, Inghe Băncescu, care în primul an nu voia să mă primească la ore, eu trecută fiind în programul şcolar la limba la rusă. Am devenit, o spun fără modestie, o iubită elevă a dumneaei. Ore întregi am petrecut la Biblioteca Orăşenească, făcându-mi chiar o prietenă din doamna Oltea Tiron, care îmi recomanda cărţi sau îmi punea deoparte materialul de care aveam nevoie. Pentru mine a fost o femeie deosebită, de la care am învăţat foarte multe lucruri, chiar şi cum să fac un conspect. Pe vremea mea biblioteca funcţiona în clădirea de lângă Mănăstirea Bogdan Vodă, cu muzeul împreună.
– Când aţi plecat din Rădăuţi?
– A urmat bacalaureatul cu peripeţii (altfel nu se putea la mine) şi iată că a venit vremea să plec din locul provincial, unde aproape că te cunoşteai om cu om, din orăşelul acela curat, cu parcul frumos aranjat de domnul Titus Losak, orăşelul care a luat primul loc pe ţară pentru curăţenia şi frumuseţea parcurilor. Am plecat la Bucureşti la studii şi 10 ani cursul vieţii m-a ţinut departe de Rădăuţi. În 1982, m-am reîntors. Era orăşelul meu şi parcă nu mai era. Dar mi-am regăsit prietenii din copilărie, de care nu-am mai despărţit decât în 1989, când a trebuit să plecăm în Germania. Am avut un mare necaz, mama mea având un accident de maşină şi rămânând infirmă.
Cu soţul meu Ernst am fost colegă de şcoală, el fiind cu un an mai mare. Din clasa a VII-a mi-au fugit ochii după el, dar nu m-a băgat în seamă. Mult mai târziu ne-am întâlnit la o cunoştinţă comună şi, încet dar sigur, am ajuns la un numitor comun şi, de atunci (mulţi ani înainte să ne dea Dumnezeu!) avem o căsnicie frumoasă, doi copii împliniţi, care ne-au dăruit trei nepoţi frumoşi, cuminţi şi deştepţi, toată mândria bunicilor. Primul prieten, pot spune aşa (cu iubirea nu le prea aveam), a fost Iuzu Gaschler, care îmi punea biletele sub un pietroi la poartă, până a descoperit maică-mea. Tatăl său avea o maşină veche de tot, cu coviltir, ca la trăsuri (decapotabilă, de), căreia noi copiii îi spuneam “troaca lui Franz”. Iuzu mi-a promis că nu se lasă până nu mă plimbă cu ea. Nu a apucat să o facă, a plecat el mai repede decât trebuia.
– Cum a fost adaptarea în străinătate?
– Nu vă spun ce a fost în sufletul meu când m-am trezit în „lumea nouă” fără prieteni, fără cunoştinţe, fără nimic din ce ai avut şi ţi-a fost drag, dar am încercat să ne adaptăm. Am făcut cursuri, am dat examene, am găsit serviciu, unde lucrez şi în ziua de azi. Avem de toate, cum spune românul (casă, masă, maşină), dar mulţumirea sufletească ne lipseşte. Îmi lipsesc prietenii în primul rând (pentru mine prietenii sunt acei oameni cu care am împărţit şi bine şi rău, cu care am mâncat o ceapă, dar am împărţit şi friptură). Degeaba împodobesc eu casa cu ţolul românesc de cârpe, dăruit şi ţesut de vecina mea tanti Cenuşă, dacă de sărbători nu simt miros de sarmale şi cozonaci pe la toate uşile şi nu întreabă nimeni: “Primiţi cu colindul?”. Au şi nemţii obiceiurile lor, sunt frumoase, dar dacă nu ai crescut cu ele, le respecţi, dar nu sunt ale tale.
– Ce aţi dori să schimbaţi dacă timpul s-ar întoarce cu 30 de ani?
– Cred că singurul lucru pe care îl regretăm, eu şi soţul meu, şi am vrea cumva să se întoarcă, este timpul în care ni s-a aprobat plecarea. Cred că ne-au aprobat prea repede plecarea. Noi nu ar fi trebuit să plecăm definitiv din ţară. Viaţa pentru mine acum este austeră, rece şi monotonă (casă, serviciu, casă). Trăiesc aşa, cu dorinţa de a mă pensiona pentru a ajunge din nou ACASĂ.
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii