Se apropie prima zi a lunii martie, se vor gândi unii la ghiocei, alţii la mărţişoare, alţii la amândouă, iar cititorii profesionişti îşi vor marca în răbojul autorilor de suflet încă un an de la naşterea lui Ion Creangă. Mă las şi eu cuprins de nostalgia amintirilor din copilărie, care nu seamănă prea mult cu cele ale marelui povestitor, dar există, iar odată cu amintirile respective vine şi cea a momentului în care am deschis un sertar special în suflet pentru istorie şi, pentru că nu se poate altfel, amintirea persoanei căreia îi datorez aceasta, este vorba de doamna profesoară Elena Lazarovici, Elena Cazac la vremea aceea. Era în 1967, se înfiinţase cercul de istorie, eram în clasa a VI-a, trecusem prin istoria clasei anterioare, patima era declanşată, până acolo încât am încercat să citesc „Războiul peloponesiac” a lui Tucidide, asta da lectură pentru un elev de vârsta mea de atunci, cei care au citit această carte vor fi pricepând cam cât m-am descurcat eu cu lucrarea aceea. Adică este cartea despre care David Hywn spunea: „Prima pagină a lui Tucidide este începutul istoriei adevărate”. Nu ştiu de ce trebuia să existe un preşedinte la acel cerc de istorie, nu ştiu, dar eu am fost acela, fără a face parte din categoria elevilor „silitori” şi nici din cea a celor deosebit de disciplinaţi, dar pentru personalitatea mea, care nici nu ştiu dacă începuse cu adevărat să se formeze, aceasta a însemnat mult mai mult decât şi-ar fi putut cineva închipui. Au fost mai multe obiective stabilite ca ţinte de atins în activitatea cercului, dar ceea ce a făcut de nezdruncinat legătura sufletească dintre elevi şi profesoară a fost crearea unui muzeu. Era un entuziasm firesc, trăit fără vreo formă de sentiment generat de obligaţie, dar atât de intens încât, spun asta în deplină cunoştinţă, dacă ni s-ar fi comunicat că undeva, la o anumită adâncime, este îngropat un obiect demn de muzeul nostru, oricare dintre noi ar fi săpat cu mâinile goale. Nu pot vorbi din punctul de vedere al cadrului di-dactic, legătura mea cu catedra se limitează la oarecare practică făcută la Liceul „Costache Negruzzi” din Iaşi, atât, nu am avut ocazia de a pricopsi cu teorie economică câteva promoţii de viitori miniştri de finanţe, dar am rămas un etern elev, un elev cu fire albe în barbă şi care trăieşte cu convingerea că atâta timp cât viaţa nu a stabilit o vârstă minimă sub care nu se poate muri, nu a stabilit nici una maximă peste care nu se poate învăţa. Adică pot vorbi cu cuvintele elevului care a crescut odată cu muzeul nostru, iar acest „nostru” include atât elevii, cât şi profesoara care ne-a jalonat drumul spre un viitor în care respectul pentru istoria poporului căruia îi aparţinem se află la locul de cinste pe care îl merită. Mai ales că la vremea aceea patriotismul era privit cu mai mulţi ochi buni decât acum. Când elevul, ale cărui „calităţi” le-am pomenit mai sus, a devenit un tânăr nonconformist, a mai existat un cerc, cel de franceză, desigur şi o altă profesoară, pe atunci domnişoara Ioana Anghel, căreia, deşi nu ştiu exact pe unde se află, tânărul cu apucături hippie, devenit altceva, habar n-am ce, îi trimite câte un gând plin de recunoştinţă.
Anii au trecut, nu ştiu dacă şi vânturile, dar valurile cu siguranţă ne-au purtat pe toţi mai departe decât ne-am fi dorit de clădirile liceului vămean, dar atunci, când am fost nominalizat de doamna profesoară Elena Lazarovici să preiau muzeul, m-am simţit cu adevărat acasă. Muzeul fusese mutat de la şcoală la Căminul Cultural, iar la data primirii era la parterul vilei „Iorgu G. Toma”, în curtea căruia se află monumentul „Stâlpul lui Vodă”. Am beneficiat de ajutorul Primăriei şi al Consiliului Local, astfel încât am primit un nou spaţiu, la etajul aceleiaşi clădiri, cu mai multe încăperi, în care am păstrat la loc de cinste acele obiecte de care ştiam că doamna profesoară se simţea legată spiritual, am completat colţul cu cărţi ale autorilor vămeni actualmente membri ai Cenaclului „Nectarie”. S-au adăugat obiecte noi, desigur că se va continua salvarea de la distrugere, prin expunerea în muzeu şi a altora, care îşi petrec trista bătrâneţe prin gospodăriile vămenilor.
După terminarea lucrărilor de reabilitare a clădirii Căminului Cultural, vom primi spaţiu acolo, urmând ca vila „Iorgu G. Toma” să beneficieze de necesarele lucrări de reparaţie. ªi muzeul va con-tinua să existe, chiar dacă şi eu, timpul nu iartă pe nimeni, va trebui să caut pe cineva din generaţia următoare care să-l adopte şi să păstreze vie amintirea celor care l-au creat şi pe cea a doamnei Elena Lazarovici, din iniţiativa căreia a început totul.
Cred că toţi cei care, asemeni mie, s-au aflat în bănci atunci când doamna profesoară Elena Lazarovici era la catedră, citind aceste rânduri vor avea un cuvânt de mulţumire pentru domnul Constantin Lazarovici, soţul doamnei, care îi este alături acum când starea sănătăţii Domniei Ei solicită aceasta.
Comentarii